O vizită turistică în SUA nu mai este de mult un vis pentru pentru românii care îşi permit acest lucru. Cu toate acestea, procedurile de obţinere a unei astfel de vize pot pune unele probleme pentru cei care doresc să păşească pe teritoriul Statelor Unite. Pentru a afla mai multe informaţii despre acest demers, ziarul „Curentul“ a avut plăcerea să discute despre chestiunea vizelor pentru SUA cu domnul consul general al Statelor Unite în România, Jim Grey, care ne-a explicat că mecanismul de obţinere a vizei este unul destul de simplu, dacă toţi paşii necesari sunt făcuţi în mod corect de cetăţenii care doresc să obţină fie o viză turistică, fie una de lucru.
Care sunt paşii concreţi pe care un cetăţean român care doreşte să viziteze teritoriul SUA trebuie să îi facă?
Americanii sunt încântaţi să-i primească pe români în SUA, la fel ca şi noi, Ambasada americană în România, suntem încântaţi să-i ajutăm pe români să primească viza. Primul pas pentru oricine doreşte să obţină viză este să verifice informaţiile detaliate, care sunt disponibile pe site-ul nostru oficial la adresa romania.usembassy.gov. Al doilea pas al procedurii este ca persoanele care aplică pentru vize să completeze formularul online. În al treilea rând, ei vor trebui să meargă la orice sucursală a Băncii Transilvania pentru a plăti taxele aferente, precum taxa consulară (MRV - Machine-Readable Visa) şi cea pentru codul PIN. Cel de al patrulea pas este ca solicitantul să sune la call-center şi să îşi stabilească o programare.
Cât trebuie să plătească un solicitant pentru aceste taxe?
Taxa consulară (MRV - Machine-Readable Visa) este echivalentul a 131 de dolari americani, iar taxa de PIN este de 11 dolari americani.
Pentru anul 2009, ne puteţi spune câte cereri au fost aprobate şi câte au fost respinse?
M-am uitat peste cifre şi sunt câteva categorii pe care trebuie să le discutăm. În total, au fost peste 36.000 de cereri din partea românilor, dar şi din partea unor alţi cetăţeni de pe teritoriul României, pentru că oricine poate aplica aici. Circa 75% dintre acestea au fost aprobate. Pentru cetăţenii români, la toate categoriile de vize, au fost înregistrate aproximativ 34.000 de cereri, iar 79% dintre acestea au fost aprobate. Pentru vizele turistice, am avut circa 25.000 de cereri şi circa 75% au fost aprobate.
Aveţi cumva şi cazuri de cetăţeni din Republica Moldova care au aplicat pentru vize în România?
Da, avem. Sunt cetăţeni străini care au rezidenţă aici, în România, şi care aplică. De exemplu, eu am prieteni aici care studiază medicina, de asemenea am prieteni din Nigeria sau Congo care învaţă şi lucrează în România. Este posibil ca o persoană care vizitează România să poată aplica pentru viză, deşi nu am recomanda asta, dar pentru cei care sunt rezidenţi aici, în România, nu văd nicio problemă.
Puteţi face o estimare a ratei de refuz pentru vize, va creşte sau va descreşte?
Odată cu trecerea timpului, eu sper să descrească. În prezent, rata de refuz ajunge la 25% pentru vizele turistice. Prin comparaţie, haideţi să privim cazul Poloniei, care a intrat în UE cu câţiva ani înaintea României. Şi acolo au fost aceleaşi probleme la început, după care, în câţiva ani, rata aceasta a devenit din ce în ce mai mică. Aş fi surprins dacă nu s-ar întâmpla acelaşi fenomen şi aici, în România. După trecerea crizei şi dezvoltarea economiei, acest scenariu mi se pare firesc şi pentru România.
Este Ungaria un model de intrare în programul „Visa Waiver“?
Da, ar putea fi. Pe parcusrul anilor, situaţia s-a îmbunătăţit şi rata refuzurilor a scăzut sub 10%, ceea ce înseamnă limita de intrare până în iunie 2009, iar după această dată, a revenit la 3%.
Pentru o ţară deja intrată în acest program, există posibilitatea ca aceasta, în cazul în care nu îndeplineşte anumite condiţii, să fie scoasă din el?
Da, este posibil. Este un program supravegheat de securitatea naţională (Home Land Security - n. red.) a SUA şi ei îi urmăresc perioridic, o dată la doi ani, pe toţi cei care se află în acest program. La un moment dat, Argentina a fost inclusă în program (Visa Waiver), dar apoi a fost scoasă din el. Situaţia s-a schimbat radical în Argentina, mai ales pe fondul crizei, dar şi a altor factori care au condus la excluderea acestei ţări din program. Argentinienii pot vizita în continuare SUA, dar pentru asta trebuie să obţină o viză.
Ce ne puteţi spune despre sistemul electronic de aplicare pentru vize. Din câte am înţeles, acest lucru va determina o prelucrare mai rapidă a cererii?
Da, aşa este. Este un instrument interesant şi mult mai rapid. Practic, nu mai este nevoie de hârtie, iar cei care aplică nu mai sunt nevoiţi să completeze pagini întregi. Totul se face acum electronic şi vreau să vă spun că programul este unul care sprijină mediul înconjurător, pentru că nu mai avem nevoie de hârtie. Formularele elctronice trebuie completate în limba engleză, dar România, ca şi alte câteva state-cheie, beneficiază de o traducere online a acestora.
De ce tocmai pentru România?
În primul rând pentru că avem un număr mare de solicitari aici, în România, iar ţara d-voastră este extrem de importantă pentru SUA.
Există cazuri în care românii care au solicitat vize turistice pentru SUA nu s-au mai întors şi au devenit emigranţi ilegali?
Nu am cifre exacte pe acestă chestiune, dar ştiu că există cazuri în care turiştii tind să stea peste termenul legal de 90 de zile. Tocmai de aceea este nevoie de implementarea actelor de identitate biometrice, pentru ca cei de la securitatea naţională să poată monitoriza mai precis aceste probleme. Atunci când cineva vine în SUA, prezintă la intrare aceste acte şi este înregistrat cu tot cu data de venire, amprente digitale etc., dar la plecare nu este nevoie decât să prezinte un card, operaţiune pe care unii totuşi nu o fac. Cred că securitatea naţionala ştie destul de bine care este situaţia cu aceşti turişti. Oricum, Congresul SUA este de părere că situaţia nu este atât de bine verificată cât ar trebui. Doar atunci când se vor implementa şi puncte de ieşire biometrice la plecarea din SUA, rata de refuz va reveni la 10%. Atunci, securitatea naţională împreună cu şefii Departamentului de Stat pot verifica într-adevăr cu acurateţe care este rata celor care au stat peste termenul legal. Revenind la întrebarea d-voastră despre câţi români sunt în această situaţie, să fiu sincer, nu ştiu.
Există o discuţie la nivel european dacă fiecare ţară a UE trebuie să negocieze problema vizelor de una singura cu SUA, sau UE, ca entitate, trebuie să poarte trative cu SUA în acest sens?
Problema vizelor este o chestiune legată de drept. În conformitate cu legea, această chestiune priveşte SUA şi statele individuale. Noi trebuie să lucrăm în concordanţă cu legea americană, aşa că nu mă pot pronunţa despre ce trebuie să facă UE, dar ştiu că, în acest moment, SUA nu poate negocia acest aspect decât cu fiecare stat în parte.
Credeţi că statul român trebuie să se implice mai mult pentru ca rata de refuz să fie micşorată. Cu ce instituţii ale statului român colaboraţi în acest sens?
Guvernul României ne-a ajutat foarte mult şi am lucrat bine împreună în ceea ce priveşte programul „Visa Waiver“. În urmă cu circa două săptămâni, ambasadorul SUA în România, Mark Gitenstein, şi ministrul român de externe, Teodor Baconschi, au avut o conferinţă de presă comună care practic a dat startul acestei campanii de informare pentru ca românii să poată şti care sunt modalităţile cele mai simple şi mai eficiente pentru a obţine cât mai facil această viză. Acest lucru este în interesul tuturor şi am făcut chiar şi un clip care este acum disponibil în reţeaua YouTube despre cele mai frecvente întrebări care se pun în legătură cu obţinerea acestei vize pentru cetăţenii români care aplică. Vrem ca toţi românii care doresc să călătorească în SUA, să ştie dacă se înscriu sau nu în acele cerinţe pentru viză. Să fim cinstiţi, 131 de dolari sunt destui bani şi nu dorim ca oamenii care nu au şanse să obţină acel punctaj să aplice degeaba. Vrem ca românii să vină în SUA, dar în acelaşi timp vrem să fie şi realişti. O parte a acestei ecuaţii este şi întrebarea dacă unii care au fost respinşi deja să aplice din nou. Cred că aceştia trebuie să îşi reevalueze bine situaţia. Vă spun că ofiţerii de la Ambasada SUA care se ocupă de această chestiune doresc să poată acorda cât mai multe vize, dar trebuie să o facă numai în conformitate cu legea. Această lege spune că dacă aplicantul nu zice nimic, trebuie să presupună că acel om intenţionează să rămână pe teritoriul SUA. Nu este neapărat ceva foarte rău, dar există un alt tip de viză pentru acest lucru. Să presupunem că vorbim despre un student sau un tânăr care se angajează pe poziţie de entry level sau care chiar nu are o slujbă, dar doreşte să călătorească în SUA. Ţinând cont că nu are venituri substanţiale, este foarte probabil ca el să dorească să meargă în SUA pentru mai mult de trei luni şi să muncească acolo. Dacă diplomaţii de la Consulat au vreo îndoială în privinţa asta, din păcate, este foarte probabil ca el să nu poată primi viză. Acum, ar trebui ca acest tânăr să aplice săptămâna viitoare în speranţa că şansele lui vor deveni mai bune? Probabil nu, dar poate peste 5-10 ani, acel tânăr va avea o slujbă stabilă, va avea familie sau o proprietate. Toate aceste ne vor indica faptul că are rădăcini puternice aici şi doreşte să vină în SUA să viziteze un prieten, să vadă Marele Canion sau să meargă la Disneyland. Este foarte probabil ca atunci să poată primi fără nicio problema viza.
Este mai simplă procedura de lucru în cazul vizei pentru muncă?
Există, de asemenea, acele programe pentru studenţi în care aceştia pot munci pe perioada vacanţei de vară. Mii de tineri au făcut deja acest lucru. Nu sunt neapărat slujbe extraordinare, cum ar fi, să zicem, manager de hotel, dar sunt slujbe normale, cum ar fi cele în care se ajută în bucătării, în mici restaurante etc. Cam aceastea sunt slujbele generate de oportunităţile de muncă pe timpul verii în SUA. Chiar am vizitat o cafenea din Washinton DC şi am auzit un accent familiar şi am întrebat atunci: „De unde sunteţi?“ şi mi s-a răspuns imediat: „Din România!“. Era un tânăr care venise în SUA prin programul „Work&Travel“. După cum vă spuneam, chiar încurajăm oamenii să se uite pe site-ul nostru şi să aplice pentru vize. De asemenea, emitem foarte multe vize pentru românii care aleg să muncească pentru companii de vase de croazieră. Dacă sunt calificaţi pentru o anumită poziţie, în astfel de cazuri, procedura este mult mai simplă.
Strângerea relaţiilor bilaterale din cadrul parteneriatul strategic SUA-România, şi mă refer aici la domeniul cooperării militare, se va reflecta cumva în obţinerea mai facilă de vize?
Aşa cum spuneam şi mai devreme, avem împreună cu România un parteneriat foarte puternic, care nu face decât să crească în intensitate. Decizia de achiziţionare de avioane F-16 şi programul de apărare antirachetă sunt doar câteva dovezi ale parteneriatului româno-american. Cu toate acestea, sfera militară a relaţiilor este diferită de Legea Imigraţiei, pentru că această lege se aplică tuturor ţărilor din lume. Cred că sunt chestiuni separate, iar dacă România va cumpăra F-16, este în interesul României să facă lucrul acesta. Congresul SUA nu a făcut nicio excepţie pentru nimeni în ceea ce priveşte vizele.
vezi si: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010042642747/Actualitate/-Romanii-pot-vizita-mai-usor-Statele-Unite.html
luni, 26 aprilie 2010
Consulul SUA in Romania, Jim Grey: "Românii pot vizita mai uşor Statele Unite"
miercuri, 21 aprilie 2010
MAE ia atitudine vizavi de jignirea românilor în Franţa
Ma bucur totusi ca s-a intamplat acest lucru, cu toate ca trebuit sa zdruncinam MAE din radacini ca sa vedem si noi reactie publica fata de aceste mizerii care risca se amplifice in cazul romanilor din strainatate. Daca acestea nu vor veni prompt, ne vom lovi imediat de chestiunea "reabilitarii imaginii Romaniei" si iar vor curge rauri de milioane de euro din buzunarele noastre pe asa-numitele campanii de recastigare a simpatiei. Reamintesc ca in 2008-2009, nu mai putin de 7 milioane de euro a fost cheltuite in Italia si Spania pe contracte de PR cu firme obscure aflate in concubinaj cu agentiile guvernamentale care se ocupa, chipurile, de imaginea Romaniei. Doua pliante, doua filmulete si doua expozitii anemice ... cam asta au facut acele firme de care vorbeam mai sus. Suma? 7 milioane de euroi. Buna afacere!
În urma articolului „Francezii fac mişto de noi, MAE tace“, publicat luni de ziarul „Curentul“, în care atrăgeam atenţia asupra pericolului care poate fi generat de anumite acţiuni repetate de denigrare a românilor care trăiesc în Hexagon, fie ele şi ca simple glume, Ministerul Afacerilor Externe ne-a trimis o serie de precizări vizând acţiunile concrete desfăşurate de Ambasada României la Paris în semn de protest la astfel de atitudini periculoase promovate prin instituţiile statului francez. „Ambasada României la Paris a reacţionat cu promptitudine, în spiritul non-discriminării şi respectării libertăţii de exprimare a presei, pentru corectarea acelor aspecte care nu corespund realităţii. Ambasada a trimis scrisori către Preşedintele France Télévisions şi directorul general de programe prin care comentariile erau calificate drept inacceptabile, derivând xenofobie şi rasism. De asemenea, misiunea diplomatică a cerut: prezentarea de scuze, sancţionarea responsabililor şi informarea Ambasadei cu privire la măsurile adoptate pentru ca această situaţie să nu se mai repete“, se arată în comunicatul MAE, remis ziarului „Curentul“. De asemenea, diplomaţia română ne-a mai precizat că, prin intermediul unei scrisori, a fost sesizat şi preşedintele Consiliului Superior al Audiovizualului francez în legătură cu conţinutul emisiunii difuzate, în weekendul trecut, de postul public France 2.
vezi si: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010042142555/Actualitate/MAE-ia-atitudine-vizavi-de-jignirea-romanilor-in-Franta.html
marți, 20 aprilie 2010
„Mi-am concentrat atenţia pe ridicarea barierelor de pe piaţa muncii pentru lucrătorii români“
Portret de europarlamentar: Corina Creţu
Săptămåna aceasta, cotidianul „Curentul“ a avut plăcerea să stea de vorbă cu unul dintre cei mai activi europarlamentari ai delegaţiei social-democraţilor la Bruxelles, Corina Creţu. Europarlamentarul PSD ne-a explicat că munca din Legislativul European îi răpeşte foarte mult timp, dar cu toate acestea preferă Bruxelles-ul în detrimentul Bucureştiului, pentru că, ne-a declarat ea, „activitatea din Parlamentului European este mult mai stimulantă“. Deşi şi-a început activitea profesională ca jurnalist, la începutul anilor ‘90, la scurt timp, a decis să treacă de graniţa informării şi să participe activ la viaţa politică din Romånia, pentru ca mai apoi să se alăture colegilor săi romåni din Parlamentul European. Activă în special pe partea socio-economică a Legislativului de la Bruxelles, Corina Creţu ne-a explicat că printre preocupările sale majore se află protejarea numărului extrem de mare al romånilor care au ales să muncească în afara frontierelor Romåniei, dar în interiorul celor ale Uniunii Europene. În această direcţie, ea ne-a precizat că a iniţiat, împreună cu încă doi colegi, un proiect de rezoluţie menit să înlesnească accesul muncitorilor romåni pe piaţa forţei de muncă din Europa, în condiţiile în care 9 din 27 de ţări membre UE încă mai menţin restricţii de muncă pentru lucrătorii romåni şi bulgari. Vă invităm să urmăriţi în continuare fragmente ale acestui interviu, pentru ca varianta intergrală să poată fi vizionată pe site-ul web al ziarului „Curentul“, la adresa www.curentul.ro:
- Doamna Corina Creţu, spuneţi-ne, vă rog, care sunt priorităţile mandatului dumneavoastră şi pe ce teme insistaţi în Parlamentul European?
- În primul rând, aş dori să vă spun că sunt vicepreşedinte al Comisiei de Dezvoltare a PE, iar acest lucru presupune întărirea relaţiilor cu ţările în curs de dezvoltare şi, din acest punct de vedere, ne axăm pe ţările cele mai afectate, iar Haiti este un bun exemplu în acest sens. De asemenea, avem o situaţie specială şi în teritoriile palestiniene pe ordinea de zi. Aş mai vrea să precizez că sunt membru supleant în Comisia de Muncă şi Afaceri Sociale, iar aici mi-am concentrat atenţia pe ridicarea barierelor de pe piaţa muncii pentru lucrătorii români şi bulgari. Chiar am iniţiat un proiect în această direcţie împreună cu colegii mei europarlamentari Daciana Sârbu şi Ioan Enciu. Am făcut un proiect de rezoluţie care, sperăm noi, să întrunească jumătate plus unu din numărul total al europarlamentarilor (736 de eurodeputaţi numără în prezent PE - n.r.) pentru a deveni mai apoi poziţia oficială a PE asupra acestei chestiuni. Este vorba de ridicarea restricţiilor pe piaţa muncii, pentru că din 27 de ţări membre ale UE, 9 dintre ele mai menţin încă restricţii pentru muncitorii români şi bulgari. Aceasta cred că este o chestiune extrem de importantă la care ar trebui să ne aliniem cu toţii. Mai fac parte şi din delegaţia PE pentru relaţia cu SUA, unde problema vizelor pentru intrarea pe teritoriul acestei ţări ne vizează în mod direct, dar şi relaţiile în sens mai larg între UE şi SUA.
- Credeţi că este posibil să intrăm în viitorul apropiat în acel program Visa Waiver?
- Din păcate, România este una dintre ţările cu cea mai mare rată de respingere, iar în ultimii ani această cifră mai mult a crescut decât să scadă. Totuşi, cred că este încurajator şi pentru noi faptul că Grecia îşi rezolvă deja această chestiune, iar noi am insistat la Bruxelles ca UE să fie mult mai solidară şi mai vocală în apărarea intereselor noastre şi cred că UE trebuie să aibă o poziţie mult întărită pentru ca membrele ei să aibă parte de un tratament egal din partea Washingtonului. Am primit, bineînţeles, şi reproşuri din partea UE, cum că unele ţări încearcă să îşi rezolve pe cale bilaterală aceste probleme făcând tot feluri de înţelegeri cu SUA şi atunci solidaritatea UE este inutilă. Dar eu cred că este important să insistăm pe această chestiune. Totul depinde de Congresul SUA care este destul de rigid în această privinţă a primirii de noi persoane în ţară.
- Ştim că PE a primit recent o petiţie din partea unui ONG italian prin care se cerea ca România să ridice o parte din restricţiile impuse pentru piaţa adopţiilor. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?
- Acea petiţie a fost respinsă de către PE. Colegul meu Victor Boştinaru face parte din Comisia de Petiţii şi s-a ocupat de acest subiect, dar, din câte am înţeles, acest demers a avut un scop mai mult comercial, dacă îi pot spune aşa. Cred că este foarte important ca şi copiii români să fie cât mai protejaţi de legislaţie. Noi ne supunem normelor europene, presiuni în acest sens au fost şi vor mai fi, şi, din păcate, cred că este o afacere foarte profitabilă. Nu doresc să fac nimănui procese de intenţie, dar atâta timp cât se poate asigura copiilor un viitor aici în ţară este foarte important ca ei să rămână aici. Totuşi, dacă sunt cazuri de adopţie, ele trebuie să se realizeze foarte clar şi transparent. În Parlamentul European a fost o voce importantă în acest sens, în persoana doamnei baronese Emma Nicholson, care am înţeles că se ocupă şi acum de această problemă, dar de la Londra. Respingerea petiţiei formulate de „Amici dei bambini“ a fost un succes al Comisiei de Petiţii a PE.
- Doamna Creţu, aţi fost jurnalistă, vă este dor de meseria asta? Vă gândiţi că aţi putea reveni vreodată în branşă?
- Nu, nu mă mai gândesc la acest lucru, dar îmi face plăcere să scriu şi colaborez şi acum cu presa. Mai am şi un blog personal pe care scriu destul de des. Mai trimit şi acum materiale la ziare, dar cred că perioada aceea a fost foarte potrivită vârstei pe care o aveam atunci. De abia terminasem facultatea, imediat după Revoluţie, şi poate era şi o altă atmosferă. Acum, toată lumea este pe cont propriu, atunci, eram aşa un fel de mare familie şi parcă atunci erau şi pasiuni politice mult mai mari. Am învăţat meserie şi mi-a plăcut foarte mult. Dacă m-aţi fi întrebat dacă voi ajunge în politică v-aş fi răspuns că este exclus. Dar în viaţă e bine să nu spui niciodată „niciodată“, pentru că nu ştii ce se poate întâmpla. Poate doar să colaborez, dar să fiu, ca să zic aşa, cu carte de muncă, nu prea mă mai văd în această postură.
- Ce faceţi cu timpul liber, să spunem, mergeţi la shopping ca majoritatea femeilor?
- Am avut o perioadă când eram observator, când nu aveam drept de vot sau să iau cuvântul, practic, eram mult mai liberă. Aceea a fost şi perioada în care am vizitat mai mult oraşe ca Brugge sau Anvers. Acum, cred că m-am implicat în multe proiecte şi nu mai am timp de nimic. Doar când primim grupuri de vizitatori. Săptămâna aceasta am un grup de la Zalău şi atunci ies cu ei la o masă şi de abia atunci ajung şi eu în Grand Place (centrul turistic al Bruxelles-ului, n.r.). Am preluat şi această sarcină de secretar internaţional şi, practic, acest lucru este o muncă în plus aici în Bucureşti, deci este destul de limitat timpul şi am devenit, din cauza oboselii probabil, mult mai statică, dacă pot spune aşa. Oricum, când e vreme frumoasă, merită să te plimbi la Bruxelles.
- Dar unde vă place să vă faceţi cumpărăturile, la Bruxelles sau la Bucureşti?
- Sincer, cred că le fac mai mult din magazinele din aeroport, pentru că există acel timp de aşteptare care trebuie consumat. Oricum, preţurile sunt mai mici acolo (la Bruxelles - n.r.) şi la haine, şi la alte obiecte cosmetice, de exemplu. Totuşi, şi preţurile de pe Aeroportul din Bucureşti sunt mai bune decât pe altele similare.
- Doamna Creţu, sunt semne de ieşire din criză pentru UE, în general, şi România, în special?
- Cred că ţările UE nu pot fi evaluate ca un tot unitar pentru că statele din vestul Europei au fost cele mai afectate, dar ele ies deja din criză, pe când, în opinia mea, România mai avea încă de tras cel puţin 2-3 ani cu mari sacrificii şi apoi vor începe oricum dările către organismele internaţionale, care sunt, după cum ştiţi, cele mai mari din istoria României. Mi se pare că aceşti bani împrumutaţi nu se văd în economia României. Vorbim, totuşi, de 10 miliarde de euro de la FMI sau Banca Mondială şi nu mi se pare că se văd în mod corespunzător în economia României. Va fi o povară care va fi dusă inclusiv de generaţiile viitoare, pentru că o astfel de sumă imensă va trebui plătită tot din bani publici. Am o mare admiraţie pentru ţări ca Bulgaria sau Polonia pentru că au strâns din dinţi şi au mers mai departe. Noi nu am făcut decât să amânăm cumva efectele crizei, poate pentru că a fost şi an electoral, dar cred că trebuia să avem un dialog mai larg despre consecinţele acestui împrumut. Este foarte important să avem o viziune pe termen lung, cred că asta ne lipseşte. Poate ar trebui să lăsăm puţin politica şi să le permitem economiştilor să îşi facă treaba. Ar fi mai bine să existe mai puţine scandaluri politice pentru că până la urmă este în joc viaţa românului de zi cu zi.
- Are UE vreo strategie pentru integrarea rromilor?
- Există o strategie care a fost adoptată acum vreo doi ani. Totuşi, roadele ei s-au văzut mai puţin. Este clar că este o problemă care depăşeste graniţele unei singure ţări. Este nevoie de o strategie comună, pentru că este vorba de o comunitate care are cu totul alte obiceiuri, pentru care e nevoie de o nouă viziune. Părerea mea este că s-au făcut paşi importanţi, dar, legat de ce se întâmplă în Italia, cred că este nevoie ca şi ţiganii să se supună legilor ţării respective. Totuşi, dacă cineva comite o infracţiune, trebuie să plătească indiferent de etnie. Sunt multe discriminări şi multe prejudecăţi, atât la adresa ţiganilor, cât şi a românilor. Noi am fost recent la o conferinţă la Paris şi am văzut în tren acele afişe care avertizau călătorii despre „hoţii români“ şi am fost foarte vocali în PE împotriva lor. Din păcate, s-au format unele prejudecăţi în privinţa românilor. Chiar îmi spunea un coleg spaniol cum că a avut loc un jaf la o bancă în Spania, iar televiziunile relatau că este vorba despre români după modul în care s-a acţionat. S-a dovedit, un pic mai târziu, că erau albanezi. Deci iată că există astfel de prejudecăţi. Este de datoria noastră să luptăm pentru acest lucru, pentru că singuri ne-am făcut acest „renume“. Este adevărat că astfel de tendinţe extremiste sunt alimentate şi de criza economică, iar străinii, printre care şi românii, sunt primii afectaţi de disponibilizări. Trebuie să luptăm pentru ei, pentru că au drepturi la fel ca şi ceilalţi cetăţeni europeni. Sunt destui politicieni şi ziarişti în România care vorbesc despre statutul emigranţilor, când noi suntem cetăţeni europeni cu drepturi depline. Îmi vine în minte acum, probabil şi de la tragedie, exemplul Poloniei, iar domnul Kaczinsky a devenit incomod la Bruxelles tocmai pentru că bătea cu pumnul în masă când venea vorba de interesele ţării sale. La fel trebuie să luptăm şi noi pentru nevoiele românilor. Pe lângă problema rromilor, există şi altele, poate mai importante, cum ar fi cea a satului românesc, care nu se compară nici pe departe cu unul din Franţa, spre exemplu. Totuşi, oricât de muncitori am fi noi acolo, nu putem substitui politica naţională, iar ajutorul trebuie să vină şi de la Bucureşti în aceste privinţe.
- Despre Strategia UE pentru Dunăre ce ne puteţi spune? Care sunt beneficiile pentru România?
- Este o bătălie care s-a dat în Parlamentul European. Vă pot spune că Adriana Ţicău, colega mea, se ocupă foarte mult de acest proiect şi face parte din acel grup de lucru pentru această strategie. De asemenea, ea este şi vicepreşedinta Comisiei de Transporturi din PE. Din câte ştiu, dânsa doreşte să organizeze la Bruxelles o întâlnire cu toţi primarii din oraşele-porturi riverane Dunării din ţara noastră. Ridicarea nivelul economic pentru aceste oraşe nu poate fi decât în beneficiul României.
- Cum doreşte UE să se implice în rezolvarea conflictului israeliano-palestinian? Este poziţia UE favorabilă creării statului Palestina?
- Eu cred că nu mai există factor politic care să nu mai agreeze ideea creării a două state diferite, respectiv Israel şi Palestina. Pe 22 martie, chiar am prezidat o întâlnire pe acest subiect, la care l-am avut invitat pe fostul premier britanic Tony Blair, care este în acelaşi timp şi reprezentantul Cvartetului pentru Orientul Mijlociu. Aş vrea să vă spun că Uniunea Europeană este cel mai important donator pentru palestinieni, cu peste un miliard de euro donaţi anual, bani care s-au dus în infrastructură, educaţie sau locuinţe, fonduri care au fost suportate practic din bani publici, iar din cauza conflictului din Fåşia Gaza de la începutul anului 2009, aceste proiecte au rămas în aer. În opinia mea, cred că UE nu îşi joacă rolul de cel mai important jucător în acest dosar, pentru că e clar faptul că în plan politic SUA sunt mult mai active, deşi noi (UE - n.r.) suntem cel mai important donator. UE nu ştie să joace rolul principal în această problemă, şi, la fel ca şi în cazul Haiti, şefa diplomaţiei europene, Catherine Ashton, a fost criticată la Bruxelles. Şi acolo, UE a fost cel mai mare donator, dar cei care s-au văzut mai mult au fost americanii. Revenind, impresia mea este că în Parlamentul European s-a format deja o majoritate pro-palestiniană. Sunt foarte mulţi colegi care spun că au în circumscripţii comunităţi de palestinieni şi arabi în general şi nu duce la nimic bun această radicalizare a poziţiilor de ambele părţi. Spun asta pentru că rachetele dinspre teritoriile palestiniene nu încetează şi la fel şi construirea de locuinţe de către israelieni în teritoriile ocupate. În prezent, este o situaţie fără soluţie. Este importantă de asemenea şi reconcilierea în sânul palestinienilor între Hamas şi Fatah pentru a se continua negocierile cu Israelul, pentru că unii recunosc statul Israel, alţii nu. La începutul lunii mai, o delegaţie a PE va merge în Israel şi Fâşia Gaza.
- S-a împlinit recent un an de la violenţele din Republica Moldova, atunci când tinerii de peste Prut au ieşit în stradă pentru a alege pentru ţara lor un destin european. Suferinţa şi bătăile îndurate pentru acest deziderat au avut şi au ecou şi la Bruxelles?
- Bineînţeles, după cum spuneaţi, este un deziderat naţional, iar solidaritatea noastră este firească pentru cetăţenii de peste Prut, poporul-frate, ca să spun aşa. Ideea ar fi ca România să sprijine în continuare Republica Moldova şi ca, până în 2014, Chişinăul să implementeze cât mai multe reforme. Vreau să vă spun că noul guvern al Republicii Moldova face o bună impresie la Bruxelles şi cred că acest lucru este de asemenea foarte important. Vreau să vă spun că este datoria noastră să ajutăm Republica Moldova şi fiecare (dintre europdeputaţii români - n.r.) face ce poate în acest sens în comisiile în care activează şi nu cred că există o diferenţă între noi (europarlametarii români - n.r.), indiferent de la ce partid suntem.
luni, 19 aprilie 2010
Chişinăul, solidar cu Bucureştii, refuză participarea la parada de pe 9 mai de la Moscova
Kremlinul este foarte iritat de posibilitatea ca delegaţia Republicii Moldova să nu participe la Parada Victoriei, organizată pe 9 mai la Moscova, eveniment ce prilejuieşte 65 de ani de la încheierea celui de al Doilea Război Mondial. Momentul este plin de simbolistică pentru că, în viziunea Moscovei, reprezintă victoria Armatei Roşii eliberatoare asupra forţelor naziste. Deşi armata romånă se afla la acel moment de partea sovieticilor, fapt ce după părerea multor istorici a scurtat războiul cu circa 200 de zile, soldaţii romåni au fost consideraţi inamici, iar Romånia - tratată ca atare la conferinţele de pace ce au succedat deznodămåntul celui de-al Doilea Război Mondial. Autorităţile de la Chişinău au motivat eventuala neprezentare prin condiţiile dificile favorizate de actuala criză economică, care nu permit o deplasare atåt de costisitoare a unei delegaţii la Moscova. Cu toate acestea, presa moscovită a speculat că la mijloc s-ar afla Romånia, ţară care nu a fost invitată la eveniment, iar Chişinăul face front comun în această chestiune cu Bucureştii. Mai mult, diplomaţia rusă s-a oferit să plătească întreaga excursie a delegaţiei de opt persoane a Republicii Moldova. „Se estima participarea unei delegaţii formate din opt persoane, dintre care patru veterani de război. Toate cheltuielile, transportul cu avionul, cazarea şi diurna ar fi urmat să fie plătite de Moscova“, a declarat o sursă din cadrul MAE pentru „Kommersant“. Ziarul moscovit îl ia la tinţă pentru această chestiune pe preşedintele interimar Mihai Ghimpu, pentru că s-ar fi „eschivat ca ziua de 9 mai 2010 să fie proclamată în Republica Moldova nu Ziua Victoriei, cum se obişnuieşte în Rusia, ci «Ziua celei de-a 65-a aniversări de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial»“. De asemenea, liderii de la Chişinău au decis să-i decoreze cu o „Cruce comemorativă“ nu doar pe veteranii Armatei Roşii, ci şi pe cei din fosta armată romånă, subliniază în încheiere „Kommersant“. După semnarea la 23 august a pactului Hitler-Stalin, prin care Uniunea Sovietică şi-a manifestat interesul pentru Basarabia, şi notele ultimative primite de la Moscova imediat după începerea celui de-al Doilea Război Mondial, la 26-27 iunie 1940, prin care Romåniei i se cerea să cedeze, sub ameninţarea armelor, Basarabia şi Bucovina de Nord, armata romånă a intrat, la 22 iunie 1941, în război alături de nemţi pentru recucerirea teritoriilor la care a fost nevoită să renunţe ca urmare a ultimatumului dat de sovietici. Istoriografia rusă a consemnat acest fapt ca pe o agresiune împotriva Uniunii Sovietice, iar armata romånă - categorisită ca una agresoare.
vezi si: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010042042498/Actualitate/Chisinaul-solidar-cu-Bucurestii-refuza-participarea-la-parada-de-pe-9-mai-de-la-Moscova.html
Avioanele israeliene s-ar putea antrena în spaţiul aerian al României
La circa o săptămånă distanţă de la vizita şefului diplomaţiei israeliene în Romånia, Avigdor Lieberman (foto), cotidianul israelit „Jerusalem Post“ oferă informaţii din culisele acestei vizite de lucru foarte importante efectuate de oficialul de la Tel-Aviv la Bucureşti. Jurnaliştii de la „JP“ au scris, ieri, că unul dintre motivele prezenţei în Romånia a lui Lieberman a fost căutarea pentru Israel a unor noi spaţii de antrenament pentru avioanele de luptă ale Forţelor Aeriene Israeliene (IAF), în special pentru misiunile de antrenament la distanţă. Publicaţia amintită opinează că acest demers diplomatic vine în condiţiile în care Turcia a anulat permisiunea acordată IAF de a zbura în spaţiul său aerian, după reacţiile negative provocate, în råndul populaţiei turce, de războiul din Fåşia Gaza de la finele anului 2008. În ultima vreme, IAF şi-a intensificat zborurile pe distanţe lungi, în special în vest, în direcţia Stråmtorii Gibraltar, fapt ce a fost comentat de analiştii militari internaţionali drept repetiţii pentru o eventuală atacare a Iranului. În consecinţă, Ministerul israelian al Apărării încearcă să continue un acord semnat în 2006, care permite avioanelor de luptă israeliene să se antreneze în spaţiul aerian al Romåniei. IAF au trimis în Romånia avioane pentru antrenament, în 2007, şi plănuiesc să îşi trimită din nou flota la sfårşitul acestui an.
continuare la: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010041942421/Actualitate/Avioanele-israeliene-s-ar-putea-antrena-in-spatiul-aerian-al-Romaniei.html
vineri, 16 aprilie 2010
Specialist în securitatea zborurilor: „Aparatura de bord ar fi putut fi bruiată“
Prăbuşirea aeronavei prezidenţiale poloneze, la finele săptămânii trecute, tragedie care s-a soldat cu 96 de morţi de la cel mai înalt nivel al ierarhiei statului polonez, la o distanţă de 70 de ani de evenimentele de la Katyn, a trezit un real interes la nivel mondial pentru aflarea cauzelor acestui accident. Multe ziare şi televiziuni din întreaga lume au prezentat diverse păreri, ipoteze şi scenarii legate de producerea accidentului. Ziarul „Curentul“ l-a contactat pe comandorul Nicolae Cârligeanu, până în urmă cu câţiva ani specialist în securitatea zborurilor la divizia militară 70 de la Aeroportul Otopeni . Domnia sa ne-a declarat că există o serie de elemente contradictorii care nu sunt conforme cu cele prezentate mass-mediei internaţionale. Câteva dintre acestea ar putea fi legate de limbajul special universal dintre piloţi şi turnurile de control, care nu necesită neapărat cunoaşterea limbii engleze.
De asemenea, distanţa de 1,2 kilometri dintre locul producerii accidentului şi pista aerodromului de la Smolensk este suspect de mare, chiar şi în condiţii de vizibilitate redusă din cauza factorilor meteorologici. Comandorul Cårligeanu ne-a mai spus că la fel de incertă este şi explicaţia dată de autorităţi vizavi de raza de circa 2 kilometri pe care au fost împrăştiate resturile avionului, în condiţiile în care s-a afirmat că au fost trei-patru încercări de aterizare. Acest lucru ar fi presupus un consum mare de cherosen, iar din puterea exploziei rezultă că avionul avea în rezervoare destul de mult combustibil, factorul determinant al exploziei. Mai trebuie luate în calcul şi variantele unor bruiaje din satelit ale aparaturii de la bordul unor astfel de avioane, precum şi sistemele de apărare antiaeriană amplasate lângă un astfel de aeroport militar. Vă prezentăm în continuare discuţia avută de ziarul „Curentul“ cu specialistul român în securitatea zborurilor civile şi militare, domnul comandor Nicolae Carligeanu.
Domnule comandor, ce ne puteţi spune despre concluziile preliminare trase vizavi de accidentul aviatic de la Smolensk, care a condus la moartea delegaţiei poloneze? Stau în picioare afirmaţiile autorităţilor ruse?
Ele stau în picioare până se definitivează ancheta, noi nu putem face decât nişte supoziţii, dar ele trebuie să fie cât de cât pertinente în funcţie de context, pentru că acest lucru este cel mai interesant. În primul rând, cine ar putea să intre aici: factorii umani şi cei tehnici. Haideţi să luăm întâi piloţii, care sunt cei mai importanţi, pentru că se spune că ei îşi iau în mâini soarta echipajului şi al pasagerilor. Vorbind de echipaj, trebuie să ţinem cont că este o aeronavă prezidenţială, deci nu este vorba de orice aeronavă. Vârsta piloţilor nu are nicio relevanţa, iar criteriu principal este cel calitativ, deci se face numai pe baza numărului orelor de zbor. De obicei, piloţii unor astfel de aeronave sunt foarte buni pentru că nimeni nu merge pe mâna unora mai puţin experimentaţi. Noi să nu uităm că piloţii de luptă sunt toţi tineri şi sunt cei mai buni piloţi, în special cei militari. Vârsta cea mai bună este cuprinsă între 25 şi 35 de ani. Nu putea fi unul de, să zicem, 50 de ani, cum se obişnuieşte în cursele civile TAROM, spre exemplu. Revenind, pilotul când pleacă în misiune îşi face o pregătire prealabilă foarte bună. El ştie de unde pleacă, cu coordonate cu tot, pe ce aerodrom vrea să ajungă, care este aerodromul de rezervă, condiţiile meteo şi staţiile de radiorelee sau pentru dirijare. Din punctul ăsta de vedere, nu pot exista semne de întrebare. Atunci nu rămâne decât partea tehnică. Să nu omitem, totuşi, că acele condiţii tehnice au favorizat accidentul. Dacă era un timp bun, se putea uita pe parbriz şi ar fi putut să vadă că nu este în zona respectivă. Putea să vadă „ochimetric“ că este departe de pistă, că nu este pe ax şi că nu are înălţimea optimă şi aşa mai departe. Viteza respectivă este una de aterizare, orice avion de genul acela aterizează cu o viteză în jur de 320 de kilometri la oră, poate chiar spre 360. Înălţimea unde se presupune că ar fi trebuit să aterizeze este de 8 metri, deci cât înălţimea pragului de aterizare. Lateralul de 150 de metri este un semn de întrebare. Să nu uităm ca aerodromurile militare, dar şi cele civile au şi pistă naturală alături.
Deci în caz că nu reuşesc o aterizare normală, ar putea intra pe iarbă să zicem.
Sigur că da. Au fost atâtea cazuri când avioanele au aterizat fără tren de aterizare. S-au mai întâmplat accidente, dar nu din aceastea catastrofale.
Am înţeles că locul accidentului era undeva la 1,2 kilometri faţă de pistă, ceea ce reprezintă o distanţă destul de mare, zicem noi.
Sigur că da. Aerodromul militar are două staţii de relee, una de apropiere şi una de depărtare în capul pistei. Aceste două staţii dau pilotului atât axul pistei, cât şi înălţimea pentru o aterizare corectă.
Fostul comandant al Regimentului nr. 36 al forţelor aeriene militare ale Poloniei, Tomasz Pietrzak, a declarat că accidentul nu avea cum să se producă decåt din cauza unor deficienţe de dialog între turn şi aeronavă şi că piloţii niciodată nu fac mai mult de două încercări de aterizare, nu 3-4, cum a scris presa rusă şi cea poloneză. El consideră că accidentul s-a produs la prima încercare de aterizare. Sunteţi de aceeaşi părere?
De regulă, în astfel de cazuri, nu se fac decât două situaţii de ratare. Cu cât se fac mai multe încercări de aterizare, cu atât pierzi mai mult combustibil. Se pierde astfel şansa de a se putea duce pe aeroportul de rezervă. De exemplu, eu din turn pot să te învârt de 4-5 ori, dar e precis că tu îţi vei consuma combustibilul, fiind nevoit apoi să aterizezi tot aici. Nu mai poţi apoi să te duci în altă parte. Acesta iarăşi este un semn de întrebare referitor la ceea ce afirmă ei (autorităţile ruse - n.r.).
Dar oamenii din turn trebuie să vorbească într-un limbaj universal, în limba engleză, pentru că altfel nu ar avea ce căuta acolo.
Sigur că da. Asta trebuie să facă toţi navigatorii pentru ca dirijarea să fie bună. Navigatorii ştiu, în limbaj internaţional, toate comenzile. Este un limbaj specific între navigator şi pilot. Este un dicţionar special şi este un limbaj strict. Aici se dau nişte coordonate foarte clare: o înălţime clară, un raion de zbor, un traseu. Informaţiile acestea sunt date de turn, nu în funcţie de cele ale piloţilor pe care le aud de la bord.
Dumneavoastră, atunci când aţi zburat, aţi avut probleme vreodată cu turnul de control?
Eu sunt specialist pe MIG-urile 21 şi am zburat pe astfel de avioane, pe Tupolev sau Boeing, inclusiv cu Tu-144. Ce pot să vă spun este că nu ştiu dacă avionul are neapărat vreo problemă. Eu sunt specialist în avioanele acestea cu tehnică rusească, care pot să vă spun că este bună. Poate este puţin depăşită. Aş vrea să vă spun că modernizarea avioanelor se face în funcţie de constructor. Regula de bază în aviaţie este că numai firma-mamă este cea care poate să facă orice modificare la produsul ei. Dacă umblă altă firmă la el (avionul - n.r.), firma-mamă ţi-l scoate până şi din evidenţele sale. De exemplu, acum, firma avionului prăbuşit va da nişte specialişti care vor investiga această problemă, dar pot să direcţioneze ancheta într-o parte sau în alta. Ei ştiu cel mai bine avionul în cauză, absolut toate secretele, indiferent de ce model este.
Cu alte cuvinte, o astfel de anchetă poate fi dirijată în funcţie de cum vor specialiştii?
Da. Adică depinde foarte mult de specialiştii de la fabrica-mamă a ruşilor şi de cei polonezi. Ceilalţi vor fi observatori. Eu am lucrat în ultimii ani la Aeroportul Otopeni în cadrul unei divizii de aviaţie privind securitatea zborului, şi am participat la mai multe accidente şi ştiu cam cum se desfăşoară o anchetă şi ce concluzii se pot trage. Important este să se găsească o cauză tehnică ca să nu se repete accidentul. Aici, nimeni nu se joacă cu chestia asta, dar e posibil să nu găseşti ceva tehnic, şi doar să presupui. Aşa cum este şi cazul acesta acuma. Într-o împrăştiere pe o rază de 2 kilometri, deci cu o explozie din aceasta fantastică, din care nu a rămas mai nimic intact, este foarte greu să reconstitui ceva.
Acest lucru presupune că avionul a avut mult combustibil şi explozia a fost una puternică?
Da. Dacă nu avea mult cherosen, explozia nu ar mai fi fost atât de puternică.
Se poate spune că acest lucru poate ţine în picioare varianta care spune că avionul nu a făcut prea multe încercări de aterizare?
Da. Şi la fel şi această variantă care spune că distanţa dintre primul avion care a aterizat (cel al jurnaliştilor - n.r.) şi acesta care s-a prabuşit este de 10 minute. Şi acest interval de timp spune foarte multe. Noi nu vom afla multe lucruri din această anchetă.
Cât poate dura o astfel de anchetă? Este un timp prestabilit?
Ea poate să dureze şi câteva luni. Prima dată se va da o concluzie care nu va fi definitivă, care va avea la rândul ei câteva concluzii adiacente, pentru ca în final să se dea o soluţie, dar acest lucru poate dura şi câţiva ani. Deocamdată, ei sunt la stadiul căutării oricăror urme. Vă daţi seama că, la o astfel de deflagraţie puternică, piesele pot fi aruncate pe distanţe mari. Trebuie făcută şi o analiză a materialului pentru a se vedea dacă este provocat de o explozie, dacă e din cauza unei bombe (la bord - n.r.) sau dacă este din cauza unei rachete.
vezi si: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010041642392/Actualitate/Specialist-in-securitatea-zborurilor-Aparatura-de-bord-ar-fi-putut-fi-bruiata.html
miercuri, 14 aprilie 2010
Am „testat“ F-16 şi am primit calificativul „You kick ass!“
Avioane, elicoptere, diferite vehicule blindate şi multe alte „jucării“ periculoase au putut fi admirate zilele acestea la expoziţia militară „Black Sea Defence&Aerospace“, organizată la Romaero Băneasa. Veniţi cu noaptea în cap pentru a admira cele mai noi echipamente de luptă, bucureştenii, dar şi străinii sosiţi la acest eveniment, şi-au putut clăti ochii atât cu exponatele belicoase, care mai de care mai fioroase, dar şi cu fetele-pilot de la aviaţia americană, un soi de „Top Gun“ în variantă feminină, sosite tocmai de peste Ocean pentru a ne da detalii despre aparatele pe care vom zbura în următorii ani. Vremea, numai bună de plimbare. Interesaţi direct de detaliile celui mai mare contract militar din istoria română, am mers să stăm de vorbă, la cald, despre ce înseamnă F-16 şi F-35, tocmai cu reprezentanţii celei mai mari firme de produse şi servicii militare la nivel mondial, Lockeed Martin, compania care urmează să livreze României, în primă fază, un lot de 24 de avioane F-16. Ajunşi la standul de prezentare al companiei americane, am fost întâmpinaţi de generalul în rezervă Bob DuLaney, în prezent director al Departamentului de Dezvoltare a Pieţelor Internaţionale la Lockeed Martin, care ne-a împărtăşit câteva detalii despre secretele avioanelor F-16, F-35 şi F-22 Raptor. Nu l-am menajat deloc şi l-am luat tare, întrebându-l de ce ar trebui să aleagă România avioanele F-16 în detrimentul Gripen sau Typhoon Eurofighter. Răspunsul a picat sec, cam ca o rachetă trasă de un astfel de aparat de zbor: „Simplu! Pentru că este cel mai bun“. L-am rugat să detalieze. „Acest aparat F-16 nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru că şi-a dovedit eficienţa în toate teatrele de operaţii unde a luptat, iar rezultatele au fost extrem de bune. Nu vreau să vorbesc neapărat despre produsele altora, dar pot să spun că avioanele acestea sunt fantastice.“ Generalul DuLaney are în spate peste 450 de ore de zbor, a participat la 70 de misiuni de luptă, în special în Irak, în care a acumulat circa 350 de ore de zbor. Fostul pilot texan ne-a mai spus că şi la vârsta sa nu i-ar fi niciodată frică să plece la luptă într-un astfel de aparat. Am fost curioşi în câţi ani se formează un pilot de luptă în SUA. Cumulat, ne-a indicat o perioadă undeva la 5 ani de zile. Am întrebat apoi cât le va lua piloţilor români pentru a se obişnui cu această tehnologie, în condiţiile în care majoritatea au pilotat veşnicele noastre avioane de vânătoare MIG-21 Lancer, construite după standardele fostei Uniuni Sovietice, şi nu după cele ale NATO. „Băieţii voştri sunt talentaţi. Sunt convins că acele cursuri intensive pe care le vor lua îi vor face să se acomodeze rapid cu avioanele americane“, ne-a mai declarat DuLaney.
Cu „texanul zburător“, la simulator
Generalul american a vrut să ne şi dovedească faptul că manevrabilitatea F-urilor este una adevărată şi ne-a invitat să testăm pe pielea noastră care sunt senzaţiile pe care le trăieşti în carlinga unui F-16. Prima dată am fost reticenţi la această propunere, apoi ne-am zis că nu e decât o simulare şi, în cel mai rău caz, nu putem decât să stârnim râsetele celor din jurul nostru. Am acceptat invitaţia şi am sărit în avion. Simulatorul imita perfect toată tehnica de bord prezentă pe un avion real. Bun, am zis atunci, dar sunt prea multe ceasuri, beculeţe, manşe şi pedale. Ni s-a explicat rapid că toate acestea folosesc mai mult înainte de decolare, iar odată ridicat în aer, în principiu, nu trebuie decât să fii foarte atent la manşă. Deşi nu mai fusesem nici măcar aproape de un astfel de avion de vânătoare, ne-am descurcat onorabil şi, la un moment dat, am tras şi câteva loopinguri, mai ceva ca Tom Cruise în „Top Gun“. Toată acţiunea s-a desfăşurat sub atenta supraveghere a fostului director al Operaţiunilor aeriene de la sediul Forţelor Aeriene din Europa ale SUA de la Ramstein (Germania), care trăia aventura aviatică alături de noi, foarte încântat, strigând: „You kick ass!“. Acum nu ştim dacă a spus-o din politeţe sau chiar ne-am descurcat mai bine decât şeful Statului Major al Forţelor Aeriene (SMFA), generalul-maior Ion Aurel Stanciu, care a rămas, marţi, cu picioarele în afara carlingii, după ce s-a urcat greşit în aparatul F-16. Cu toate acestea, Stanciu a declarat că abia aşteaptă viitoarele F-35. Sigur, nu pentru dânsul, am concluzionat noi. Am fi vrut să avem şi termeni de comparaţie pentru F-16, dar companiile SAAB Gripen şi Eurofighter nu au mai dorit să participe, în urma alegerii făcute de CSAT. „Am fi venit degeaba, în condiţiile în care România a ales deja fără prea multe discuţii F-16“, ne-a precizat un reprezentant al Gripen, firmă prezentă la expoziţie doar cu un stand sumar.
continuare la: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010041542343/Actualitate/Am-testat-F-16-si-am-primit-calificativul-You-kick-ass.html
vineri, 9 aprilie 2010
Radiografia Ungariei inainte de alegerile parlamentare de duminica. La rece, despre pericolele ce ne pandesc la granita de Vest
Am citit pe pagina electronica a Deutsche Welle o analiza extrem de interesanta vizavi de viitorul politico-social de la Budapesta in prag de alegeri parlamentare. Tendintele exarcebarii sentimentul national este pe cale sa depaseasca limita normalui fapt ce ar putea arunca Ungaria intr-un haos extremist fara precedent. Spun interesant deoarece constructia discursului politic al clasei politice ungare pe bazele unor deziderate extremisto-iredentiste ar putea crea deranj si in Romania in randul minoritatii maghiare din Romania si nu numai, tot mai sensibila la apelul autonomist fluturat pe unii lideri locali. As dori, totusi, sa aduc aminte ca un astfel de semnal a fost tras inca din vara de anului trecut la alegerile europarlamentare, cand mai multe formatiuni politice cu vederi extremiste, in special de dreapta, si-au trimis reprezentantii in Legislativul European. Una dintre aceastea este partidul maghiar de extrema-dreapta Jobbik cu trei reprezentanti in PE care defileaza pe holurile acestei institutii europene in uniforme. Dar mai bine las textul DW sa curga:
Europa asistă stupefiată la „schimbarea la faţă a Ungariei”. Din elevul model pentru proaspeţii membri ai Uniunii, ţara din Cîmpia Panonică pare a se metamorfoza sub ochii noştri într-un huligan.
Agravate de persistenţa crizei financiare şi economice, ca şi de scrutinul de la 11 aprilie, accesele de naţionalism şi xenofobie, de antisemitism şi iredentism din Ungaria îi pun pe gînduri nu doar pe politicienii europeni, ci şi pe intelectualii şi teoreticienii culturii, porniţi în căutarea cauzelor spre a afla remediile. Explicaţiile pendulează între factologia istorică şi psihologia colectivă, fără a putea ocoli întru totul şi cîteva clişee şi prejudecăţi.
Unul dintre cei mai avizaţi experţi şi cunoscători ai situaţiei este László Földényi, scriitor, eseist, figură de proră a intelectualităţii ungare. El a furnizat cotidianului DIE WELT, într-un recent interviu, cîteva repere apte să ducă la o posibilă dezlegare a angoasantei enigme maghiare.
Democraţia - o lecţie neînvăţată
Földényi porneşte de la premiza că în întreaga istorie a Ungariei nu a existat o situaţie în care diversele partide politice să ajungă pe cale raţională la un consens. Adversarul politic a fost dintotdeauna perceput ca duşman. Prin urmare frustraţi, ungurii şi-au pierdut încrederea în democraţie şi în eficienţa reformelor.
Fiindcă, deja la finele veacului al XVIII-lea, cînd împăratul Iosif al II-lea a încercat să-şi aplice reformele şi în Ungaria, aristocraţia maghiară s-a opus. Pînă în istoricul an 1989, ţara a fost guvernată în stil autoritarist, din care motiv Földényi deduce, fără resemnare şi tragism, că ungurii nici nu ar fi avut şansa de a învăţa democraţia.
Chiar dacă populaţia Ungariei nu trebuie imaginată ca fiind monolitică, persistă, pînă şi în formele actuale de capitalism, tendinţe semifeudale, înclinaţii paternaliste, soluţii etatiste la nivelul conducerii, influenţate însă tocmai de preferinţele algătorilor.
János Kádár, promotorul aşa numitului „Gulaschkomunismus”, se bucură şi azi de popularitate, iar Victor Orbán îl imită pe fostul lider comunist, pînă şi în gesturi şi mişcări. Kádár le-a oferit maghiarilor mici libertăţi, condiţionate de respectarea unor tabuuri. Astfel, pentru Ungaria, comunismul a fost mai suportabil, mai vesel, decît pentru restul ţărilor frăţeşti. Ceea ce a făcut ca după căderea Cortinei de Fier, la care Ungaria şi-a adus un remarcabil aport, gustul libertăţii să nu mai fi fost atît de puternic. Filozoful Agnes Heller observase mai demult că politica lui Kadar i-a influenţat negativ pe maghiari.
O istorie "nefericită"
#b#În interviul publicat în DIE WELT, László Földényi revine asupra istoriei „nefericite” a Ungariei, amintind că în ultimii 800 de ani, ţara nu a mai cîştigat nici o bătălie importantă, că şi azi ungurii sunt traumatizaţi de consecinţele păcii de la Trianon, că utopiile pe care le nutresc sunt retroactive, ceea ce alimentează şi puseele de iredentism, şi cele de naţionalism şi antisemitism. Acestea din urmă sunt generate şi de faptul că, spre deosebire de restul ţărilor, Ungaria nu s-a confruntat nici în timpul comunismului, nici după aceea, cu adevărat, temeinic şi profund, cu grava ei implicare în Holocaust.
Populismul de extremă dreaptă, care se manifestă îngrijorător acum, nu este contracarat pe măsură de societatea civilă. Cît despre absenteismul politic al intelectualităţii maghiare, el este şi consecinţa frecventelor tentative de denigrare la care este ea supusă. Recent, un ziar a publicat chiar un apel prin care populaţia este chemată să distrugă, să scoată din biblioteci cărţile lui Imre Kertész, Péter Esterházy, Páter Nádas, György Konrád - autorii cei mai cunoscuţi peste hotarele Ungariei.
Excesele etnocentrismului
Într-o atît de alarmantă stare de spirit, orice atitudine critică formulată din interior trece drept o pîngărire a neamului. Nici Victor Orbán nu a ezitat, într-o recentă cuvîntare, să-i admonesteze pe „boierii minţii”. Nu demult, György Konrád a apreciat drept „infantil" stadiul de maturitate al castei politice maghiare.
Ca şi în urmă cu 200 de ani, şi acum, în Ungaria, în jocul pentru putere miza este pusă pe cartea naţionalismului, crede László Földényi. Extrapolînd însă ideea, el constată că şi sub impactul integrării europene, şi sub cel al globalizării, problematica identitară este azi un ansamblu extrem de sensibil. În vremurile bune, nu te interesează dacă eşti francez, german sau maghiar. În perioadele de criză însă, identitatea poate deveni o chestiune gravă – aşa cum şi istoria ne învaţă.
Dacă în urmă cu 200 de ani, Herder proorocea Ungariei sfîrşitul, acum creşterea demografică este mai puternică decît a altor popoare europene iar ţara, ca niciodată în istoria ei, nu mai are a se teme de ocupaţii străine. Este însă posibil ca Ungaria să fie prea pre-ocupată cu ea însăşi – i se sugerează filozofului maghiar la finele interviului. László Földényi acceptă observaţia, căreia îi adaugă o notă de subsol: pînă şi acest egocentrism etnic accentuat li se pare prea slab forţelor naţionaliste.
sursa: http://www.dw-world.de/dw/article/0,,5449018,00.html
SUA şi Rusia îşi dau mâna pentru pacea nucleară mondială
Noul tratat istoric privind reducerea armelor nucleare strategice, denumit generic START-2 (Strategic Arms Reduction Treaty - n. red.), care urmează să fie semnat azi, la Praga, de liderul SUA, Barack Obama, şi omologul său, Dmitri Medvedev, se doreşte a fi piatra de temelie a noii relaţii bilaterale dintre foştii adversari ai Războiului Rece. Nu numai că documentul acesta va fi concretizarea în scris a termenului de „resetare“ a relaţiilor ruso-americane de care vorbea Obama la începutul mandatului său, dar va însemna şi o reaşezare a ordinii nucleare la nivel global, deoarece evenimentul semnării noului tratat START-2 va fi urmat de unul similar, peste Ocean, săptămâna viitoare la Washington, reuniune la care şi-au anunţat participarea 47 de state, printre care majoritatea puterilor nucleare mondiale. Importanţa acestui nou tratat este cu atât mai mare cu cât SUA şi Rusia deţin împreună un procent de 95% din potenţialul nuclear mondial, potrivit analiştilor militari internaţionali. Conform noii înţelegeri, ruşii şi americanii vor trebui să îşi reducă până la o treime (circa 1.550) numărul armelor nucleare aflate în silozurile fiecărei ţări, arsenal acumulat în aproximativ jumătate de secol în timpul cursei înarmărilor din timpul Războiului Rece. Noul tratat va avea ca misiune distrugerea, pe o durată de circa zece ani, a nu mai puţin de 3.500 de focoase nucleare de ambele părţi semnatare, în ideea unei parităţi privind armele nucleare.
De la Războiul Rece la războiul antiterorism
Ideea reducerii imensului arsenal nuclear agonisit de cele două superputeri mondiale nu este una nouă. Noul tratat îşi are originile în Tratatul Antibalistic (ABM - Anti-Ballistic Missile) din 1972, document întocmit în logica Războiul Rece, prin care se garanta distrugerea reciprocă de arsenal nuclear, în ideea că astfel cursa înarmărilor va fi oprită, iar războiul va fi descurajat, fapt ce s-a şi întâmplat. Eforturile dezarmării nucleare au continuat în luna iulie a anului 1991, cu câteva luni înaintea căderii Uniunii Sovietice, odată cu semnarea tratatului START-1. La acea vreme, cele două părţi se angajau să înjumătăţească arsenalul nuclear la 3.000-3.500 de focoase, pe parcursul următorilor şapte ani. Din cauza perturbărilor create de prăbuşirea fostului bloc sovietic, acordul a intrat în vigoare în luna decembrie a lui 2004 şi a avut un termen de valabilitate de 15 ani, expirând pe 5 decembrie 2009. De asemenea, noul tratat se doreşte a fi îndreptat împotriva terorismului, în baza unor rapoarte ale diferitelor instituţii de informaţii care vorbesc despre posibilitatea ca armele nucleare să pice în mâinile unor actori nonstatali.
Potenţialul nuclear
Liderul de la Casa Albă, Barack Obama, a anunţat, în urmă cu câteva zile, în cadrul unui interviu pentru „New York Times“, că SUA îşi va restrânge condiţiile în care va putea folosi arma atomică potrivit noii doctrine nucleare a ţării. Într-un bilanţ al „Bulletin of Atomic Scientists“, un institut înfiinţat în 1945 de creatorii bombei atomice americane, se concluzionează că arsenalul nuclear al SUA se ridică la 2.200 de focoase nucleare „operaţionale“ şi 2.500 care pot fi activate dacă este necesar. Pe lângă acestea, Washington-ul are la dispoziţie 500 de ogive nucleare cu rază scurtă de acţiune, disclocate în bazele NATO din Europa, fapt ce oferă SUA avantajul de a putea lovi ţinte aflate pe întreg mapamondul. De asemenea, forţele armate americane posedă 450 de rachete balistice intercontinentale (ICBM) Minuteman III, cu o rază de acţiune de 5.500 de kilometri, echipate cu focoase nucleare unice sau multiple (capabile să atace mai multe ţinte). SUA deţine 14 submarine nucleare americane de clasă Ohio, lansatoare de proiectile care transportă 288 de rachete balistice sau 1.152 de ogive nucleare. Submarinele sunt echipate cu rachete Trident II D5 (produse de compania americană Lockheed Martin, care va livra României lotul de avioane F-16), având o putere ce poate atinge 455 de kilotone (de aproximativ 30 de ori forţa bombei lansate asupra oraşului Hiroshima).
continuare la: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010040942059/In-lume/SUA-si-Rusia-isi-dau-mana-pentru-pacea-nucleara-mondiala.html
miercuri, 7 aprilie 2010
Marea dinastie de la Externe
„Viaţa bate filmul“ pare să fie expresia cea mai potrivită după care funcţionează Ministerul Afacerilor Externe (MAE). În ciuda promisiunilor de reformare a sistemului diplomatic şi revigorare făcute de toţi miniştrii care s-au perindat la şefia acestui minister, lucrurile au rămas aceleaşi în sånul „marii familii de la Externe“. În ultimii ani, MAE a scos la concurs extrem de puţine posturi care să ofere şansa tinerilor, iar concurenţa a fost la fel de mare pentru ocuparea lor. De asemenea, surse din MAE ne-au declarat că actualii diplomaţi fug de posturile reprezentanţelor diplomatice dinspre Răsărit, preferåndu-le pe cele „călduţe“ din ţări occidentale, acolo unde banii sunt mai mulţi şi „viaţa la post“ este una mult mai lejeră. Deşi diplomaţii au dreptul de a-şi lua familia cånd pleacă la post în străinătate, aceştia preferă varianta mult mai fericită în care soţia/soţul devine la råndul său diplomat. Motivaţia principală este de ordin material în condiţiile în care soţia/soţul va primi de la caseria MAE o sumă mult mai mare în calitate de diplomat. Aceleaşi surse ne-au mai spus că aceste practici deschid de asemenea calea unor discriminări şi abuzuri în råndul diplomaţilor, mai ales celor necăsătoriţi care rămån ani de zile în Centrala MAE, în detrimentul celor cu o altă stare civilă în buletin care zboară spre posturile călduţe.
Lămuriri futile
Biroul de comunicare al MAE, compus în special din tineri diplomaţi, a încercat să spele imaginea instituţiei printr-un comunicat lămuritor cu privire la motivele pentru care această caracatiţă clientelară ţine în loc reformarea acestei instituţii prin păstrarea, în numeroase cazuri, a unor diplomaţi anacronici. „Ca politică de resurse umane, este încurajată participarea la concurs şi plecarea la post în tandem a angajaţilor MAE soţ-soţie, în condiţiile îndeplinirii cerinţelor posturilor respective şi promovării concursului, din raţiuni financiare. Spre exemplu, cheltuielile cu cazarea, cu indemnizaţiile soţilor/soţiilor şi copiilor sunt mai mici dacă pleacă în misiune pe două posturi angajaţi soţ-soţie, decåt dacă ar pleca angajaţi diferiţi, fiecare cu familia lui“, precizează MAE. Scuza instituţiei este cel puţin hilară, fapt ce ridică o întrebare firească: ale cui raţiuni financiare, ale MAE sau ale diplomaţilor?
Arborele genealogic diplomatic
Există o serie de liste ale familiilor plecate la post împreună. Este vorba despre persoane care ocupă funcţii de importanţă diferită în ierarhia ambasadelor. Printre numele menţionate figurează două familii plecate la post la Ambasada Romåniei din SUA - ambasadorul Adrian Vieriţa şi Codrina Vieriţa, ministru consilier la secţia politică, precum şi Cristian şi Cristina Gagynsky, ministru-consilier, respectiv consilier la ambasadă. În Australia, ambasadorul Mihai Ştefan Stuparu şi Cristina Stuparu, consilier. La aceeaşi ambasadă membri ai aceleiaşi familii sunt secretara şi şoferul. La Ambasada Romåniei la Bruxelles, sunt menţionaţi Mircea Simion, consilier diplomatic la secţia politică, şi Teodora Simion, secretar II. La Ambasada Romåniei de la Ottawa, potrivit listei care a circulat pe Internet, o familie ar fi formată din Maria Păunică, asistenta ambasadorului, şi Victor Păunică, şeful serviciului administrativ. La ambasada de la Beijing, lista menţiona familia Isticioaia Budura, formată din Viorel Isticioaia Budura, ambasador, şi Tatiana Isticioaia Budura, consilier diplomatic.
restul la: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010040841995/Actualitate/Marea-dinastie-de-la-Externe.html
marți, 6 aprilie 2010
Republica Moldova, un an de la violenţele din 7 aprilie
După un an de zile, Republica Moldova încă îşi mai plånge tinerii bătuţi cu bestialitate de gardienii generalului de miliţie şi fost preşedinte Vladimir Voronin şi acoliţii comunişti aflaţi în subordinea acestuia. La 7 aprilie 2009, zeci de mii de tineri basarabeni ieşeau în stradă pentru a protesta faţă de rezultatul alegerilor parlamentare care le asigurau comuniştilor încă patru ani la conducerea Republicii Moldova. Protestele au degenerat atunci în violenţe prin concursul puterii comuniste de atunci de la Chişinău care nu a mişcat un deget pentru a stopa vandalizarea sediilor unor instituţii publice, dar au atacat în noaptea de 7 aprilie grupurile răsleţe de tineri aflaţi în centrul Chişinăului. Folosindu-se de aceste pretexte, camarila roşie din jurul lui Voronin a acuzat atunci Romånia că este principalul vinovat pentru aceste violenţe pe care le-a caracterizat drept „lovitură de stat“, motiv pentru care ambasadorul romån la Chişinău, Filip Teodorescu, a fost atunci expulzat, iar romånilor le-a fost introdus regimul de vize. Practicile miliţienilor lui Voronin au lăsat atunci în urmă mai mulţi morţi, printre care şi tånărul Valeriu Boboc (23 de ani), Eugen Ţapu sau Ion Ţabuleac (22 de ani). Acestor tineri li s-au mai alăturat circa 300 de tineri arestaţi (600 conform unor cifre neoficiale) interogaţi şi bătuţi în beciurile miliţiei din principalele oraşe de peste Prut. De asemenea, organizaţiile internaţionale care au anchetat aceste cazuri au întocmit rapoarte concludente privind maltratarea a cåtorva sute de tineri şi violarea unor fete arestate abuziv în Chişinău.
Comemorare pe ambele maluri ale Prutului
La comerorarea acestor evenimente care au marcat cursul Republicii Moldova spre un destin pro-european, tinerii de pe ambele maluri ale Prutului organizează astăzi o serie de manifestări în nu mai puţin de 30 de oraşe din Romånia şi Republica Moldova. Organizatorii evenimentelor fac apel la aprindea unei lumånări în memoria victimelor torturilor. Programul de azi al manifestărilor cuprinde întålniri ale tinerilor în Piaţa Marii Adunări Naţinale din centrul Chişinăului, acolo unde se vor aprinde lumånări şi vor depune flori pe locul unde se presupune că a fost omoråt Valeriu Boboc, despre care se crede că a fost ucis de poliţie în timpul intervenţiilor în forţă făcute în noaptea de 7 aprilie. O expertiză internaţională a stabilit, la cåteva luni de la incident, că Valeriu Boboc a decedat în urma unor lovituri în regiunea gåtului şi inimii, posibil cu patul armei. Tinerii vor ţine un minut de reculegere şi în memoria altor tineri care au decedat în condiţii dubioase în perioada respectivă. Manifestările vor începe la ora 18:00 în Chişinău şi Bălţi şi la orele 20 în celelalte oraşe.
mai mult la: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010040741945/Actualitate/Republica-Moldova-un-an-de-la-violentele-de-la-7-aprilie.html
joi, 1 aprilie 2010
„Dacă vrem să facem ceva cu educaţia românească, trebuie să schimbăm ceva în profunzime“
Ziarul „Curentul“ a stat de vorbă, săptămâna aceasta, cu unul dintre cei mai tineri europarlamentari români de la Bruxelles. În ciuda tinereţii, eurodeputatul Cristian Buşoi se află deja la al doilea mandat în Parlamentul European şi susţine că Legislativul european este o provocare pentru el, provocare care îl stimulează pentru a munci mai mult şi mai bine în slujba cetăţenilor europeni, în special pentru cei români. Cristian Buşoi ne-a vorbit despre unul dintre cele mai importante proiecte la care lucrează, şi anume reţeaua SOLVIT, care este un instrument prin care cetăţenii europeni îşi pot rezolva mai repede problemele legate de funcţionarea deficitară a legislaţiei privind piaţa internă şi de a ocoli calea birocratică a unor procese în justiţie ce ar putea dura foarte mult. Un alt proiect la care Cristian Buşoi lucrează este legat de sectorul farmaceutic şi are ca ţintă informarea pacienţilor cu privire la medicamentele eliberate prin prescripţie medicală. El doreşte ca, prin acest proiect, pacienţii să aibă un mai mare acces la informaţiile legate de medicamentele pe care le iau pentru a se putea îngriji mai bine. Dânsul ne-a mai declarat că este de părere că sistemul educaţional din România trebuie reformat, dar discuţia trebuie să fie una aşezată şi bazată pe nevoile elevilor. În viziunea sa, sistemul educaţional românesc trebuie să devină unul flexibil, bazat pe creativitate şi pe stimularea elevilor şi studenţilor în direcţia materiilor la care dau cel mai bun randament. De asemenea, eurodeputatul s-a arătat rezervat în ceea ce priveşte condiţiile de achiziţie a avioanelor F-16. Despre destinul european al Republicii Moldova, europarlamentarul ne-a declarat că teritoriul de peste Prut beneficiază de a doua susţinere financiară a UE, pe cap de locuitor, după teritoriile palestiniene. Vă lăsăm să urmăriţi câteva fragmente din interviul cu eurodeputatul Cristian Buşoi, pentru ca varianta integrală să poată fi vizionată pe site-ul ziarului „Curentul“ la www.curentul.ro:
- Domnule Buşoi, care sunt preocupările d-voastră în Parlamentul European şi care este contribuţia d-voastră pentru ca românii să fie cât mai bine reprezentaţi în Legislativul European?
- Sunt membru în Comisia de piaţă internă şi protecţia consumatorilor (IMCO) în cadrul căreia am devenit, din iulie 2009, coordonatorul Grupului ALDE, iar activitea mea se concentreză pe aceste două subiecte. Sunt, de asemenea, membru în Comisia de mediu şi sănătate şi în Comisia de buget. În Comisia de piaţă internă şi protecţia consumatorilor am avut deja şansa de a înainta Parlamentului European (PE) un proiect care a fost şi adoptat şi care se referă la reţeaua SOLVIT, reţea creată de Comisia Europeană (CE) pentru a ajuta cetăţenii europeni, dar şi firmele, să îşi rezolve problemele legate de proasta funcţionare a legislaţiei privind piaţa internă. Astfel, oamenii nu mai sunt nevoiţi să meargă în justiţie pentru a-şi rezolva aceste probleme.
- Practic, să îşi rezolve mai repede problemele.
- Da, aşa este. Durata medie de rezolvare a unei probleme este de şase săptămâni, iar cele mai multe cazuri rezolvate sunt cele legate de recunoaştere a calificărilor profesionale şi sunt destule cazuri de cetăţeni români care şi-au rezolvat problema de recunoaştere a calificărilor profesionale sau a diplomelor în această reţea SOLVIT. Raportul de care vă vorbeam mai sus a fost de a scoate în evidenţă câteva dintre realizările reţelei SOLVIT, dar şi problemele cu care se confruntă, şi anume numărul mic al persoanelor angajate în reţeaua SOLVIT. De asemenea, dorim ca această reţea să fie mai bine cunoscută la nivel european pentru că sunt destui cetăţeni care ignoră acest instrument care i-ar putea ajuta şi am cerut PE şi CE să facă mai mult pentru cunoaşterea acestei reţele. Aceasta este una dintre realizările la care am început să lucrez în acest mandat şi, evident, vreau să fac mai mult pentru ca românii să afle de această reţea. Un al doilea subiect la care lucrez şi care se va materializa într-un aviz pe care îl pregătesc în numele Comisiei IMCO este, în cadrul pachetului farmaceutic, directiva privind informarea pacienţilor cu privire la medicamentele eliberate prin prescripţie medicală. Este o problemă, pentru că în unele ţări ale UE, precum Franţa sau Suedia, pacienţii au acces la un număr variat de informaţii despre medicamentele eliberate cu reţetă, dar sunt şi ţări în care singura sursă de informaţie este vizita la medic. Cred că tocmai medicul trebuie să fie principala sursă de informaţii şi cred că un pacient care ştie mai multe se îngrijeşte mai bine de sănătatea sa. Cu toate acestea, publicitatea va fi interzisă, dar pot exista site-uri sau broşuri şi pliante care pot fi consultate.
- Ce aţi prefera mai mult, Parlamentul naţional sau cel european şi care ar fi motivele?
- Spre deosebire de unii colegi, eu am şansa să pot face o comparaţie, pentru că am fost în amândouă. Lucrurile sunt destul de diferite, iar pentru mine este mult mai stimulantă munca în PE, chiar dacă puterea pe care o are un parlamentar naţional este una mai consistentă doar pentru faptul că are dreptul de iniţiative legislative şi poate propune legi, ceea ce nu este cazul în PE, unde iniţiativele legislative nu pot fi propuse decât de către CE. Pe de altă parte, în PE lucrurile sunt mult mai bine organizate, mai previzibile, poţi să lucrezi cu atenţie pe dosarele pe care le ai sau pe directivele pe care trebuie să faci un raport. Nu m-am întâlnit niciodată în PE cu situaţia pe care o întâlneam în Parlamentul României, de a fi pus în faţa unui text de lege la care trebuia să faci amendamente şi să iei decizii în următoarele două ore. În PE, termenele sunt foarte clare şi ai timp suficient pentru a-ţi fundamenta o poziţie. De asemenea, sunt foarte multe subiecte interesante la care nu ai acces din Parlamentul naţional, mă refer la anumite chestiuni de pe scena internaţională, la politica energetică, la chestiuni legate de fondurile europene, la criza financiară, la extinderea UE etc. Pe mine, aceste activităţi mă stimulează mai mult şi cred că pot face mai multe din Parlamentul European.
- Domnule Buşoi, ce alte activităţi aveţi în afara vieţii de europarlamentar, ce hobby-uri aveţi?
- Sincer, foarte mult timp în afara programului nu am, asta din cauza faptului că încerc să fiu foarte activ şi în ţară unde încerc să particip la cât mai multe dezbateri, emisiuni şi încerc să prezint cât mai mult ceea ce se întâmplă la Bruxelles. La fel, aproape în fiecare weekend merg şi la Timişoara, în afara acţiunilor din Bucureşti. Vă spun sincer că profit de experienţa din PE pentru a citi cât mai mult şi încerc să rup puţin timp pentru a descoperi câteva lucruri şi din locurile pe care le vizitez.
- Credeţi că este nevoie de reformarea sistemului educaţiei din România şi voiam să vă întrebăm care este, în linii mari, viziunea d-voastră pentru atingerea acestui deziderat?
- Eu cred că este nevoie de o reformă, dar această reformă trebuie bazată pe cât mai mult consens, pentru că, aşa cum se încearcă acum să se facă o dezbatere în pripă şi o adoptare rapidă în Parlament, lucrurile nu au cum să rămână trainice. E foarte probabil ca, în 2014, actualul Guvern să fie înlocuit de cei care vor succeda, iar aceştia să dorească să îşi impună o cu totul altă strategie. Eu cred că dacă vrem să facem ceva cu educaţia românească, trebuie să schimbăm ceva în profunzime. Nu e un lucru uşor şi au încercat şi ţări mai avansate din punct de vedere al sistemului educaţiei decât România de a copia modelul american, acela bazat pe iniţiativa elevului sau studentului, bazat pe creativitate, cu un număr mai mic de materii, dar pe care să le stăpânească mai bine, bazat pe cunoştinţe care să îi folosească în viaţă şi mai puţin pe cele teoretice, pe care poate le va uita la fel de uşor cum le-a învăţat în cazul în care nu le foloseşte. Gândiţi-vă acum câte noţiuni de algebră, trigonometrie sau altele învăţate în liceu ne mai sunt folositoare acum. Cred că o educaţie civică mai consistentă, poate înclinată pe învăţarea mai multor limbi străine, de exemplu, ar putea să fie mai de folos. Asta nu înseamnă că cei care vor să îmbrăţişeze mai multe chestiuni tehnice nu pot intra în adâncul unor ştiinţe exacte de exemplu, dar cred că ar trebui puţin mai mult lăsat deoparte sistemul acesta bazat pe memorie şi pe repetarea a ceea ce ţi-a explicat profesorul cu o oră înainte şi am merge mai mult pe dezvoltarea creativităţii tinerilor. Cred, de asemenea, că trebuie depolitizată conducerea şcolilor. Cred că, dacă vom continua aşa, vom asista din nou la faptul ca universităţile din România să nu se regăsească iar în top 500 al acestora.
- Am citit în CV-ul d-voastră că la absolvirea Colegiului Naţional de Apărare aţi scris lucrarea „Reforma serviciului militar în România“. Cum vedeţi această reformare şi ce părere aveţi despre intenţia de achiziţie a avioanelor F-16?
- Titlul lucrării mele era într-adevăr cel menţionat de d-voastră, iar la acea dată, când am scris-o, serviciul militar era încă obligatoriu, dacă nu mă înşel. Eu încă din 2002-2003 am adus în discuţie această problemă la liga studenţilor liberali şi vă zic cu surprindere că mulţi dintre colegii liberali o priveau cu suspiciune şi sigur că, în mai puţin de 3-4 ani, conducătorii Armatei au înţeles că acesta este viitorul şi România nu mai trebuie să ţină o armată de recruţi şi să mai scoată de la carierele lor atâţia tineri, doar că trebuie scoşi din circuit şase luni sau un an ca să devină bărbaţi, cu măcar câteva luni de armată în viaţă. Din acest punct de vedere, pot să am bucuria că, în timpul guvernării liberale, acest deziderat pe care l-am explicat eu în acea lucrare a fost atins, chiar dacă încă în acest moment ţări din întreaga lume şi chiar din UE păstrează acest sistem. În ceea ce priveşte F-16, eu îmi exprim dubiile în privinţa faptul că România are, în acest moment, posibilităţile financiare pentru a cumpăra astfel de avioane. Spun acest lucru pentru că luna februarie a adus cel mai trist record după 1990 din istoria României, un deficit bugetar pe bugetul consolidat de 6 miliarde de lei noi. Or, în aceste condiţii de rămânere pe axa macroeconomică, dicutată cu FMI şi UE, mi-e teamă că o astfel de achiziţie e greu de realizat. Totodată, un semn de întrebare este ce se întâmplă cu clauza aceea de offset, nu e clar dacă în contrapartidă, cei de la care le achiziţionăm vor face unele investiţii în România, iar dacă nu se va face cmpărarea pe actuala lege a achiziţiei militare şi se va face printr-un acord interguvernamental care ocoleşte legislaţia şi care nu obligă la compensare, mi-e teamă că lucrul acesta nu se va întâmpla. Atfel, orice decizie ar lua România, va nemulţumi una dintre părţi, fie americană, fie europeană.
- Cum vedeţi rezolvarea conflictului transnistrean şi care credeţi că ar fi rolul UE în soluţionarea acestuia? Credeţi că ar trebui introdusă şi România în această ecuaţie ca actor separat?
- Nu cred că România ar trebui să intre ca actor separat în rezolvarea acestui conflict. Cred că vrem să ajutăm cu adevărat Republica Moldova, trebuie să o facem în interiorul UE pentru că dacă vom face din Republica Moldova un interes românesc şi nu unul al UE, nu vom avea mari şanse să îi sprijinim. Eu am văzut şi atunci când încercam cu acea rezoluţie să ajutăm forţele democratice care au fost supuse persecuţiei după evenimentele din aprilie de anul trecut, mai multe reticenţe din partea unor membri ai PE, de altfel oameni ataşaţi ideilor de democraţie, libertate, economie de piaţă, dar care tocmai pentru că eram noi foarte implicaţi şi pentru că noi eram cei care pregăteam materialele şi eram în prima linie, priveau cu suspiciune şi considerau că este un interes românesc şi că vrem noi acolo să ne impunem influenţa. Atunci încercam cu toată forţa să le explicăm că nu este doar un interes al României, sigur că noi avem o relaţie privilegiată acolo, dar că este un interes al UE să fie un spaţiu al libertăţii şi stabilităţii. Or, acest lucru este îngreunat de situaţia din Transnistria care, după cum bine spuneţi, este un conflict îngheţat şi care nu are o rezolvare foarte simplă. Deşi negocierile se poartă de ceva vreme în formatul pe care îl cunoaştem, totuşi Rusia nu dă semne foarte clare că ar dori să rezolve acea situaţie. Atât timp cât regimul mafiot de acolo se simte puternic sub protecţia trupelor Federaţiei Ruse, în mod evident nu va avea niciun fel de dorinţă de a găsi o rezolvare paşnică. Transnistria este parte integrantă a RM, iar acolo este un stat artificial, sigur că s-ar putea imagina o situaţie de largă autonomie, pentru ca anumite sensibilităţi locale să fie protejate, dar în niciun caz nu putem vorbi de un stat separat.
- Care forţe politice parlamentare şi extraparlamentare credeţi că au un mesaj clar proeuropean?
- Un mesaj clar european îl au cele patru partide din Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE), care sunt cele mai multe de orientare liberală. Acum, din vorbe, şi partidul comuniştilor încerca să meargă spre UE, numai că faptele au contrazis acest lucru, pentru că asta înseamnă să faci reforme, să depolitizezi instituţiile publice, cel puţin pe cele din domeniul justiţiei şi afacerilor interne, de a deschide economia către competiţie şi nu către monopolul unor firme apropiate puterii, ori toate aceste lucruri nu s-au întâmplat în timpul guvernării comuniste, ceea ce a arătat că nu era sinceră dorinţa lor de apropiere de UE. Pe de altă parte, cu satisfacţie am văzut că, în cele câteva luni de când AIE este la guvernare, au fost făcute progrese importante în aceste domenii şi chiar dacă nu au reuşit să atingă stabilitatea politică din cauza felului în care constituţional se alege acum preşedintele ţării, totuşi în mod evident s-au făcut progrese importante.
- Credeţi că suma de aproximativ 2 miliarde de euro adunate la Conferinţa donatorilor europeni pentru RM va ajunge la destinaţie sau va fi doar pe hârtie?
- O parte din aceşti bani sunt împrumuturi sau împrumuturi cu dobânzi foarte reduse şi cred că, din aceşti bani, cei mai mulţi vor fi la dispoziţia autorităţilor pentru că au nevoie de infuzie de capital pentru a rezolva deficitul bugetar şi problemele grave cu care se confruntă economia. Altele sunt granturi, fonduri nerambursabile pe diferite proiecte şi care în mod evident depind de capacitatea autorităţilor şi a sectorului nonguvernamental de a absorbi aceşti bani. În trecut, cel puţin cu bani europeni, este una pozitivă. Cele mai multe dintre ONG-uri au realizat acele proiecte propuse, au fost şi obiective clare mai ales pe sistemul de sănătate şi transporturi din RM care au fost sprijinite cu bani europeni şi nu avem o experienţă negativă din acest punct de vedere. Oricum, procedurile sunt mult mai simple decât atunci când vorbim noi (România - n. red.) de fondurile europene.
Nu este aceeaşi birocraţie
Da, nu este aceeaşi birocraţie pentru că sunt granturi de la diferite guverne şi nu sunt atât de mulţi paşi de realizat. Dar deocamdată sunt doar nişte angajamente care sunt foarte serioase şi de apreciat, mai ales că UE, pe cap de locuitor, dă în Moldova, după Palestina, cei mai mulţi bani, ceea ce în mod evident înseamnă o recunoaştere din partea UE cum că Republica Moldova este prioritară.
vezi si: http://www.curentul.ro/2010/index.php/2010040141882/Interviu/Daca-vrem-sa-facem-ceva-cu-educatia-romaneasca-trebuie-sa-schimbam-ceva-in-profunzime.html
Postări
